după Matei Vișniec

OMUL PUBELĂ

teatru descompus /

OMUL PUBELĂ

după Matei Vișniec

În universul Vişniec

Oraşul Piatra Neamţ este un spaţiu propice teatrului. Efervescenţa produsă, prin ani, de Teatrul Tineretului continuă să aibă urmări dintre cele mai favorabile fenomenului teatral. Am înregistrat în ultimul timp două trupe noi pentru care nonconvenţionalismul e prima trăsătură caracteristică şi prima condiţie: Teatrul P buni al lui Corneliu Dan Borcia şi Teatrul Tandem – acesta din urmă fiind, în fapt, un teatru de familie, al soţilor Gheorghe şi Maria Hibovski: el teatrolog cu alese disponibilităţi de scenarist, regizor şi manager, ea actriţă deosebit de înzestrată atât pentru teatrul de proză, cât şi pentru dans şi cânt cum a demonstrat în primul spectacol – Sperietoarea. Dacă acesta avea la bază un scenariu construit pe motive folclorice, spectacolul la care ne vom referi în continuare foloseşte texte din dramaturgia lui Matei Vişniec şi anume din fascinantele pagini intitulate Teatru descompus sau Omul-pubelă; e nu numai o dovadă de temeritate din partea celor doi artişti, ci şi una de maturitate a demersului artistic pe care îl întreprind şi pe care îl împlinesc într-o modalitate demnă de toată atenţia.

Puţini regizori au abordat până acum aceste texte ale dramaturgului (ne amintim, de pildă, spectacolul Cătălinei Buzoianu, din 1993), care păstrează încă virtualităţi scenice nevalorificate. Teatru modular, constituit mai ales pe monologuri şi dialoguri, acesta oferă regizorului posibilităţi nelimitate de arhitecturare scenică, încât acelaşi spectacol poate arăta mereu altfel, în funcţie de combinarea mereu diferită a modulelor sau de adăugarea altora din suita propusă de dramaturg. Gheorghe Hibovski a ales pentru spectacolul său  şapte asemenea module: Voci în lumina orbitoare, Omul-pubelă, Spălătorul de creiere,  Dresorul, Omul cu gândacul, Mâncătorul de carne şi Omul din cerc – acesta din urmă, fragmentat, fiind folosit ca liant între celelalte şase. Fiecare modul are valoare şi semnificaţie de sine stătătoare, contribuind totodată la valoarea şi semnificaţiile întregului. În fiecare, autorul pleacă de la o premisă stupefiantă – cum observa criticul Alex. Ştefănescu – pe care însă o dezvoltă logic până la epuizarea tuturor semnificaţiilor posibile. Spectacolul pietrean poate purta drept moto această observaţie a criticului, căci fiecare din modulele constitutive creşte din el însuşi fără încetare atingând culminante puncte de dramatism dincolo de care nimic nu mai este posibil. Exemplar, totuşi, sub acest aspect, rămâne modulul Mâncătorul de carne. Nu întâmplător regizorul l-a situat pe acesta în finalul spectacolului, încheindu-şi astfel demersul într-o tensiune epuizantă şi pentru actriţă şi pentru spectator.

Deşi iscusinţa ordonării modulelor şi a conducerii întregii desfăşurări dramatice într-o ascendenţă tensională apreciabilă rămâne meritul regizorului, spectacolul este al actriţei. Ea interpretează principalele personaje din cele şapte module, regizorul fiindu-i partener secundant. Este, pentru Maria Hibovski, un adevărat maraton dramatic în care demonstrează că posedă o diversitate de mijloace actoriceşti pe care ştie să le adecveze cu inteligenţă şi expresivitate cerinţelor personajelor, stărilor tensionale şi relaţiei scenice. Plasticitatea corporală, gestica, mimica, dicţia şi, peste toate, vocea (cu care face orice doreşte – între altele cântă, aproape ca o solistă de operă, în unul dintre module, pe celebra melodie din Carmen de Bizet) vorbesc despre o actriţă completă, capabilă să poarte pe umerii ei întreaga încărcătură dramatică a unui spectacol şi să dezvolte relaţii convingătoare nu numai în spaţiul strict al scenei, ci şi cu spectatorii – cum se şi întâmplă în acest spectacol, în care sunt antrenaţi în acţiune şi spectatorii din sală.

Scenografia – aparent improvizată, dar de fapt adecvată ideii textului (Omul-ladă-de-gunoi), compusă din obiecte găsite „în zonă”, distribuite în spaţiul scenic cu rost funcţional – susţine şi nuanţează evoluţiile actoriceşti. Totul e gândit astfel încât spectacolul să se poată desfăşura în orice spaţiu (pod, pivniţă, hangar, etc.) pentru că mica trupă Tandem e, în realitate, un teatru ambulant care colindă ţara cu o maşină, cam cum făceau experimentaliştii americani din anii ’60 ai secolului trecut (Beck şi Malina, Chaikin sau Peter Schumann).

Şi ilustraţia muzicală e bine gândită. Spectatorii sunt întâmpinaţi încă de la intrare şi urmăriţi apoi un timp de acel „uruit” obsesiv împrumutat din Maşinăria Cehov şi înţeles ca iminenţă a Apocalipsei; aici inducând frica, spaima fără cauză – motiv obsesiv în teatrul lui Vişniec.

Impresia de ansamblu cu care rămâne spectatorul după vizionare e că s-a aflat pentru o oră în miezul universului lui Matei Vişniec, acolo unde absurdul şi fantasticul convieţuiesc, unde domină neliniştea, îndoiala, întrebările fără răspuns şi sentimentul devorării de sine; ceeace înseamnă că a asistat la un spectacol întrutotul izbutit.

Ştefan Oprea

© Copyright - Teatrul Tandem